Sărac lipit

Omul cât e de sărman
Are în capul lui un plan,
Să nu mai rabde de foame,
Vara a uscat la poame.

Să nu mai rabde de frig,
Vara roade un covrig,
Să nu-i clănţăne dinţii-n gură,
Şi-a stâns lemne-n bătătură.

Eu credeam că stă mai bine,
Dar e tot sărman ca mine,
Are gazele la poartă,
Nu le deschide, ce soartă!

Şi acum mă tot afum,
Că peste tot e numai fum.
Vă zic, fără supărare,
Asta nu e poluare?

Stai să vezi, groapa-i adâncă,
După trei decenii de muncă
Stă şi caută în pungă
Ceva mărunţiş ca să-i ajungă.

C-aşa e omul cel de rând,
A renunţat la toate, vrând-nevrând,
La tot ce-a adunat cu spor,
Acum le pierde prea uşor.

Tremură când porneşte căldura
Că nu poate plăti factura,
Tremură când îi vin musafiri,
Că nu are cu ce-i omeni.

Pensia cum să îi ajungă,
Că vine statul s-o strângă,
Şi tot ce-a agonisit,
De-a rămas sărac lipit.

Pe de-o parte i-o măreşte
Şi în faţă îl prosteşte,
Are grijă mai apoi
Să-i ia totul înapoi.

Îl pune apoi la zid,
Ce-o fi ăsta, genocid?
Îl lasă când i-e mai greu,
N-au teamă de D-zeu.

Poate cândva a fost frumos
Şi-a fost în viaţă de folos,
Acum e singur, amărât,
Nu-i ţine nimeni de urât.

Că unii abia aşteaptă
Să-i bată moartea la poartă,
Să-i ia locul la cerşit,
La cerşit şi umilit.