Mai presus de amintiri

Mai presus de amintiri,
De urcuşuri sau iubiri,
Este azi pe acest pământ,
Un izvor de neînfrânt,
Ce revarsă din cuvânt,
Pentru mine, legământ,
Chiar de zboară, luat de vânt,
Şi coboară pe veşmânt,
Să-i dea rouă, strop din plâns.
Este atâta necuprins,
Iar destinul, neînvins,
Deşi pare mult mai trist,
Eu îţi spun că mai exist
Şi aştept, şi sper acum,
Să te-ntorc şi azi din drum,
La izvorul cel dintâi:
Mai ţii minte, clasa-ntâi?

Sărac lipit

Omul cât e de sărman
Are în capul lui un plan,
Să nu mai rabde de foame,
Vara a uscat la poame.

Să nu mai rabde de frig,
Vara roade un covrig,
Să nu-i clănţăne dinţii-n gură,
Şi-a stâns lemne-n bătătură.

Eu credeam că stă mai bine,
Dar e tot sărman ca mine,
Are gazele la poartă,
Nu le deschide, ce soartă!

Şi acum mă tot afum,
Că peste tot e numai fum.
Vă zic, fără supărare,
Asta nu e poluare?

Stai să vezi, groapa-i adâncă,
După trei decenii de muncă
Stă şi caută în pungă
Ceva mărunţiş ca să-i ajungă.

C-aşa e omul cel de rând,
A renunţat la toate, vrând-nevrând,
La tot ce-a adunat cu spor,
Acum le pierde prea uşor.

Tremură când porneşte căldura
Că nu poate plăti factura,
Tremură când îi vin musafiri,
Că nu are cu ce-i omeni.

Pensia cum să îi ajungă,
Că vine statul s-o strângă,
Şi tot ce-a agonisit,
De-a rămas sărac lipit.

Pe de-o parte i-o măreşte
Şi în faţă îl prosteşte,
Are grijă mai apoi
Să-i ia totul înapoi.

Îl pune apoi la zid,
Ce-o fi ăsta, genocid?
Îl lasă când i-e mai greu,
N-au teamă de D-zeu.

Poate cândva a fost frumos
Şi-a fost în viaţă de folos,
Acum e singur, amărât,
Nu-i ţine nimeni de urât.

Că unii abia aşteaptă
Să-i bată moartea la poartă,
Să-i ia locul la cerşit,
La cerşit şi umilit.

Împliniri

Îmi vine să plâng, mă bucur nespus,
Că bucurie în casă-ai adus.
Nu-mi vine să cred că există copii,
Ce odinioară, pe-ntinse câmpii,
Zburdau şi creşteau alintaţi de părinţi,
Şi-acum ei se roagă ca voi să trăiţi,
Să fiţi şi mai demni şi să-mpliniţi,
Visul cel drag, de a fi fericiţi.
Îmi vine s-alerg prin zăpezi, bucurii,
În casă dansezi printre jucării,
O clipă de stai şi te minunezi,
Nu-ţi vine să crezi că astăzi veghezi,
Cu-atăta blândeţe în glas şi priviri,
Începe un an cu multe-mpliniri.

N-am ştiut

Eu n-am ştiut cum au trecut
Atâţia ani şi i-am pierdut,
Că prea puţin am petrecut,
Cu toţi acei ce i-am avut
Atât de-aproape şi n-au vrut,
Să fie veşnici pe pământ.
Că dacă eu am mai greşit
Şi dacă atunci nu am rostit
Atât de des cât v-am iubit,
Ştiu că o să mă iertaţi
Şi astăzi nu mă mai certaţi,
Că atunci n-am ascultat
Şi numai astăzi am aflat,
Că omul când îmbătrâneşte,
Abia atunci se dezmeticeşte,
Şi când vede ce puţin,
A mai rămas din al său destin
Din suflet scoate un cuvânt
Sau poate un ultim sărut,
Pentru toţi acei ce în trecut,
Pe care el i-a cunoscut,
De când pe lume s-a născut.